Look at your past to prepare for the future !!!

Plecase cu pasi repezi, razbind prin usa de fier, scapand din bratele puternice cu care o inclestasei. Mergea horatata, desi sufletul ii ramasese in urma si isi doarea sa aiba atata putere, incat sa intoarca si mintea si trupul din drum. Bagajele ce le purta ca pe niste vesminte ii ingreunau drumul si faceau ca pasii sa devina din  ce in ce mai mici si imposibil de urmat. Directia o stia, scopul era sigur, rezultatul… nu chiar cel asteptat.

Peronul era straniu, avea o culoare murdara si toate persoanele pareau suspecte si “urate”. Trenul era facut parca din bucati de tabla lipite de un orb si colorate de vremea ce-a trecut peste ele. Privea la ceas, uitandu-se in stanga si in dreapta, sperand mereu, pana in ultima secunda… Zumzetul vesel de pe peron era inlocuit cu soapte schitate ce rasunau haotic.  Scartait de fier pe fier si un fluier indepartat… Seara se grabea si ea sa prinda ultimul tren rezonabil. Directie, scop, rezultat.

Compartimentul aproape gol, destul de intunecat si un curent ce alterna cu o caldura inabusitoare. Statea intr-un colt si nu privea decat prin geamul plin de urme mizerabile, incercand cu greu sa desluseasca ceva dincolo de el. Atmosfera precara de afara isi intinsese “mainile” si in interiorul sumbru al compartimentului. Lumini razlete se zareau, accentuand mai tare inchiderea noptii. Prindea din zbor cate-un cuvant “biletul … … control…” sau cate-un ras al celor doua fete ce ocupasera tot compartimentul, insa absenta din ea permitea orice sunet ce ii acoperea auzul.

Directia – acasa. Scopul – neatins. Rezultatul – ai scapat de eroare !

I’m not back to black and I will never be, thanks to you, my darling !

Putine ore de somn, putine ganduri pozitive, o incercare grea in fata, o saptamana in care trebuie sa ma pregatesc sufleteste, lipsa Lui in weekend, putin mai multi nervi adunati, zi faina ieri, ore de vorbit la telefon, putine chestii rezolvate, multe care asteapta cuminti rezolvari. Ganduri imprastiate in toata lumea mea mica. Regrete ca nu stiu sa mai pastrez legaturile.

Stagnez pe o treapta mediocra ! si nu este asta treaba mea.

Promite-mi ca vei fi langa mine si ca alaturi de tine imi voi gasi drumul si ca vom fi doar noi “eu, tu si restul lumii” ! Daca-mi promiti asta, voi sti ca vom fi fericiti in nefericirea noastra.

Long and vicious time …

When it’s going to end ?

How long will it take ?

Astazi am chef de nimic. Absolut nimic. Nimic dus la superlativ. Superlativul nimic absolut.

Mananc bomboane aduse de o prietena, care intinzandu-mi cutia imi spune razand “Pentru ca tu esti femeia vietii mele”. Pfff, si eu care ma dadeam barbatA. In fine, facand abstactie de asta, gestul mi s-a parut dulce si la propriu si la figurat, numai ca ma gandesc acum cu groaza la noaptea ce se intinde inaintea-mi si pe care nu mi-o doresc din nou a fi alba, nici macar din cauza zapezii. Vreau si eu o noapte asa cum este ea, albastra, mai mult spre neagra, asa. Sa ma asez in pat si sa-mi simt trupul greu sub apasarea noptii. Cer muuuuuuuult, stiu !

Apropo de ce ziceam mai sus, eu sunt fata/femeie/de-asta de gen feminin numai in weekend, in rest, adica in timpul saptamanii trebuie sa fiu tare, sa ma imbarbatez, sa fiu pilonul multor suflete ratacite. Si, nu ca m-as plange, dar mai mult imi place cum sunt in weekend, pentru ca sunt alintata, rasfatata si ma simt intregita de prezenta ta, pe cand acum… ma amagesc cu un tricou negru care si-a pastrat intact parfumul…

M-am plictisit sa vad filme pe care le-am mai vazut, doar pentru ca stiu ca imi plac si nu am chef sa vad filme care sa ma dezamageasca; sa nu pot sa dorm; sa nu pot sa ies din casa ca mi-e frig si urasc zapada asta de kkt; sa nu pot sa ma plimb pe picioarele mele si mereu sa ma urc in masina; sa conduc fara asigurare (cred ca se fac 3 luni, in curand); sa merg la prietena mea care are un sot idiot si drumul pana acolo e plin de gropi, facute parca strategic sa-ti f*** suspensiile si toate cele, plus, ca bonus, avem namol pana la gat; sa nu ma vad cu prietenii in weekend pentru ca toata lumea e ocupata cu alte vizite; sa gatesc mereu ceva bun si mereu diversificat; sa fac puzzle-uri (vreau ceva mai greu); sa nu am chef de facut poze (iubeam sa fotografiez); sa nu pot tine ordine in camera; sa nu am chef sa-mi sun persoanele dragi; sa nu fac chestiile, pe care, inevitabil, o sa trebuiasca sa le fac si am sa ma gandesc atunci ‘ce draq am pazit?!’; sa nu am chef sa scriu pe blog; sa ma tot doara kkt asta de masea plombata de 2 luni; sa imbrac mereu aceeasi haina de iarna; sa ma plimb pe la doctori incapabili (cel mai bine functioneaza ‘puterea mintii’, e testata); sa astept (vreau sa fiu si eu asteptata); m-am plictisit sa ma plictisesc mereu.

Cred ca o sa ma ia naiba de la atata ciocolata, dar e al draqlui de buna.

Suna banal sau nu, nici nu ma intereseaza prea tare, dar chiar o patisem rau. Indicat este sa nu incercati asta niciodata.

Eu am asa o “mare admiratie” pentru asa-zisi doctori de la noi din tara, care habar nu au de unde au plecat cu gandul de a fi doctori… si cum se practica la noi “Fa-te doctor, mama, ca sa ai ce manca”… ma scarbeste. Ideea este ca oricum au ce manca, dar abnegatia asta pentru aviditate le stinge si ultima urma de demnitate. Cert este ca nu oricine poate fi doctor, asa cum nu oricine poate fi muzician/muzicant, caci acel mic semn de lipsa a talentului, te va face sa arati penibil, iar in cazul doctorilor nu numai asta, dar risti viata unor oameni, care orbiti de un kkt de titlu, s-au aruncat in bratele stiintei tale, oferindu-ti incredere suprema. Pfff ! Mare prosti !

Mie, una, mi se pare ca menirea unui doctor TREBUIE sa fie aceea de a se dedica cu totul, in scopul de a vindeca, ci nu de a se uita la tine atent numai cand iti indrepti mana spre buzunar. Dar asta este doar parerea mea. Si nu zic ca nu, sunt si doctori buni, dar pana ajungi la cei buni, ai sanse optime de a muri de cateva ori. Cel putin.

Reteta pentru un weekend in care vrei sa privesti prin fereastra mortii ? Te iei frumos de maini si de picioare si te arunci in drum spre doctor, pentru un control mai mult rutinar. Te controleaza nenea doctor, normal ca iti gaseste chestii de tratat, ca doar nu vrei sa fi facut drumul pana la el degeaba. Iti da o reteta scrisa pe ambele parti si te trimite acasa, ca sa mai faci apoi vreo doua mii de vizite la el. Mergi ascultator la farmacie, iti iei plasa cu medicamnte si te apuci de tratament, cu gandul ca ai dat peste unul din cei 2 doctori buni. Si, asa stand lucrurile, in a treia spre a patra zi iti apare o eruptie de toata frumusetea pe fata, apoi in prima zi a weekendului (a patra zi), te pocneste durerea si nu una suportabila… nuuuuuuuuuuu, una acuta si continua, care scoate din tine toata vlaga, care nu te lasa sa stai in nicio pozitie, care il alerteaza si pe cel de langa tine, nestiind ce sa mai faca. Durerea se intinde pe toata zona abdominala, incat nici nu stii ce sa spui ca te doare, iti apare stare de greata la fiecare gand de mancare sau bautura, te simti umflat cu pompa, nu poti sa mergi, ai vrea sa dormi si sa iti treaca odata. Ceai, plus pastilute de stomac, plus o umbra de mancare. Putina liniste spre seara, a doua zi de la capat. Reteta ? Un pumn de medicamente cu prescriptie medicala. Pleci sanatos de acasa, fara nicio durere, nici macar in partea dorsala si dupa ce iei medicamente, te ia draq.

“Ei, prea sensibila esti si tu!” mi se spune. Dar nu sunt, frate. Decat ca nu-mi place sa iau medicamente  si cand iau (numai pentru dureri obisnuite), inseamna ca mai am putin si plesnesc sau nu am chef sa nu ma simt bine. Si da, sunt o mana de om si am avut ceva probleme cu stomacul, dar nu am tratat nimic si nici nu sunt bolnavicioasa.

Morala: Daca nu te duci la doctor, esti sanatos tun. Bine, poti sa mai ai probleme ca mine, pe la cap, sa fii dus cu avionul, sa-ti fluture mintea, dar aia e boala fara leac. ;)

Nerecomandat nimanui !!!

Nici nu stiu ce am patit in ultima vreme, ca nu mai am chef de stat pe mess, de scris pe blog, de facut poze, s.a.m.d. Este adevarat, ca am aflat tot felul de vesti suparatoare despre sanatatea mea, am avut un weekend greu, in care am crezut ca am sa crap (la propriu), privesc afara si vad iar “kktul asta alb” vorba unei poante care a circulat mai demult pe net, “Canada”, si imi trebuie ‘timp mult’ pentru luarea unor decizii in ‘timp scurt’ si rezolvarea problemelor. Ma mobilizez foarte greu, dar stiu ca odata ce voi incepe, am sa ma opresc doar cand voi avea ce mi-am propus, da ? Asa !! Important este ca mai am oamenii aceia 2-3, care inca mai cred in mine si asta conteaza enorm.

In ultima vreme, am cam rupt legaturile, am intrat in cochilia mea de aparare si de analizare a lucrurilor din unghiuri diferite. Sunt intr-o perioada de transformare, in care incep sa-mi studiez posibilitatile si sa-mi stabilesc prioritatile. Trebuie sa gandim mai putin si sa actionam mai mult, nu ? Oricum, nu poti sa-i faci fericiti (este mult spus) pe toti, asa ca nu mai incerca si vezi-ti de viata ta si de ceea ce te face pe tine fericit intr-o oarecare masura, caci fericirea se aduna din bucati infime. Eu asta am cam uitat … Dar, nu-i nimic. Cand cazi, te zbati sa te ridici si mergi mai departe, cu fruntea sus, cu putin egoism si cu speranta.

Nu-mi place cum scriu, nu prea sunt coerenta si nici prea multe idei nu am. Am aterizat in plan concret-realist. Pfff ! Halal avion !

Inceput…  de viata noua…

Sentimentele sunt din ce in ce mai puternice si gandurile din ce in ce mai pline de temeri, dar zilele in care te-am avut langa mine au fost nespus de frumoase prin banalitatea lor si prin simtirile ce m-au incercat, de fiecare data parca noi. Si cand ma gandesc ca vroiam sa-ti spun ca mi-e teama ca n-am sa te pot iubi niciodata, asa cum ma iubesti tu… Se pare ca m-am inselat. Poate, doar imi era teama sa ma las sa simt. Mi-era teama sa mai cred in cuvintele ce au ramas doar cuvinte in trecut, de faptele ce au ramas in stadiul de promisiuni desarte, de oamenii ce au stors tot si au mers pe drumul lor, uitand… Dar nu-i nimic ! Si teama face parte din noi, este a noastra, asa cum sunt  toate celelalte simtiri.

Gesturile simple au asa mare insemnatate, daca stii sa le vezi. Si uneori, imi e de-ajuns sa te privesc in ochi, si-mi dau seama  ca  niciun alt cuvant nu ar fi mai potrivit pentru a spune ceea ce simti. Stiu ca ma vezi asa cum sunt, cu toate defectele mele si cu toate nazurile pe care le fac, fie pe drepte, fie aiurea, si treci prin ele, filtrandu-le prin ceea ce te “tine” langa mine, aducand in prim plan doar ce e mai bun si mai frumos.

Cand pleci, ma gandesc la clipa in care am sa te vad din nou, iar cand vii, nu ma gandesc decat ca ai venit si ca as vrea sa nu mai pleci. Nu cred ca ti-am mai spus, dar sunt o egoista incurabila cand vine vorba de tine… te vreau doar pentru mine ! Si nu-mi mai pasa de ce cred altii, de ce vorbesc si de ce cred ca stiu despre noi. Dupa un an, eu stiu ca relatia s-a miscat incet, dar sigur.

Noi suntem diferiti de toti ceilalti si am invatat sa ne apreciem asa cum altii nu au stiut sa o faca, ne reprezinta lucrurile simple, ne completam prin lipsuri si cand suntem vazuti impreuna, ne poti citi pe mocile cu zambete prostovane ca suntem fericiti ca ne avem, ca suntem noi, atat de diferiti de ceilalti.

Nopti albe, somn venit in zori, ganduri si simtiri frumoase intunecate in cateva minute de scantei. Situatia se repeta la nesfarsit si ma seaca de puteri. Incerc sa aplelez la ratiune, dar oboseala acumulata si programul dat peste cap nu ma ajuta deloc-deloc. De fiecare data, cand cred ca am situatia sub control, apare ceva sa-mi demonstreze ca m-am inselat…

Incep sa urasc situatia asta dezarmanta. Ma face sa ma simt mica si neinsemnata, stearsa, goala… Si imi puneam sperantele ca-ai sa ma completezi perfect, chiar daca perfectiunea este doar un sablon inexistent si completarea mea persista in imposibilitate….