Nu ma invinovati pe mine ca  nu-mi place sa ma amestec cu multimea ! Gandeste-te ca poate ai sa gresesti, daca imi ceri sa ma amestec printre ceilalti, pentru ca imi vei strica valorile in care cred, imi vei strica starea naturala, tot ceea ce te-a facut sa ma iubesti, in prima  faza.

Nu sunt ca ceilalti si nu-mi place nici sa ma prefac. Nu-mi place sa ma fac placuta, doar pentru a fi acceptata, din contra, trebuie sa ma accepti si apoi ai sa vezi cat pot fi de placuta.

Nu-mi place sa ma bag in seama, asa ca nu te astepta sa incep sa te perii si sa iti spun cat de bine arati azi, si nici nu ma astept ca tu sa faci pe politicoasa/politicosul si sa ma intrebi ce mai fac.

Imi place sa las spatiu oamenilor de langa mine, sa-i las sa castige teren, iar eu in tot acest timp analizez si trec prin sita gandirii.

Sunt mai mult omul de tusa, in prima faza, dar apoi ajung usor-usor omul in a carei companie te simti “tu”, omul care te asculta rabdator si incearca sa iti raspunda la intrebari, omul pe care nu il impresionezi cu nimic altceva decat cu ceea ce esti tu, omul care cand are ceva de spus, nu o sa se ascunda in spatele minciunilor frumoase. Dar, pana la urma, nu sunt si eu decat un om…

Nu-mi place sa deschid gura, doar ca sa spun ceva.

Par a fi tipa tacuta care  nu se integreaza, dar dupa un timp, au avut multi surpriza sa gaseasca in mine persoana cu care sa poata vorbi orice.

Persoana care se modeleaza dupa oamenii care inseamna ceva pentru ea, persoana care inca mai functioneaza dupa principii, persoana pe care nu o intereseaza ce gandeste lumea despre ea. Dovada sunt toate intamplarile din trecut.

Asa ca, nu-mi cere sa ma amestec in multime !

E atat de usor sa ii vezi si sa ii judeci pe cei din jurul tau, dar inainte de a face asta, ce-ar fi sa te uiti putin in oglinda si sa te analizezi pe tine ! Huh ?

Toti ajungem la un moment dat in punctul asta, nu ?

Cum te iubesc? Sa-ncerc o-nsiruire.
Adânc si larg si-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când strabate
Spre gratie, spre tot, spre nesfârsire.
Si te iubesc cu zilnica iubire,
În pasnic fel, în zori, pe scapatate -
Si slobod, cum te lupti pentru dreptate,
Curat, asa cum fugi de lingusire.
Si te iubesc cu patima avuta
În vechi dureri si cu credinta care
Parea, cu sfinti copilaresti, pierduta.
Si te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viata mea! – si Domnul de-mi ajuta
Te voi iubi în moarte si mai tare.

(Sonet XLIII – Elisabeth Barrett Browning)

Pentru ca niciun cuvant nu atinge mai bine sufletul unui om decat prin esenta poeziei, m-am hotarat ca acest sonet sa ti-l incredintez cu toata fiinta mea tie si numai tie, cu ocazia acestei zile minunate.

La multi ani fericiti, iubitul meu !!!

Facem pasi mici, ca si cum am merge pe o sarma invizibila si trebuie  sa ne pastram neaparat echilibrul, altfel ne-am prabusi intr-o gramada de gunoaie, ce nu mai plutesc.

Trebuie sa ai abilitati de a te strecura printre oamenii nevalorosi si sa ii poti tine pe ceilalti aproape, dar pana la urma esti doar tu cu tine si nu stiu cat mai conteaza ceilalti.

Sari peste un obstacol sau il ocolesti ? Cam grea decizia. Daca nu faci saritura perfecta, e foarte posibil sa cazi in mijlocul lui si sa nu mai ai cale de scapare, iar daca te hotarasti sa il ocolesti, va dura foarte-foarte mult. Si atunci ?

Ce se intampla cand te pierzi de tine si uiti cine ai fost si cine esti ? Astepti o mana invizibila sa ti se arate si sa te indrume pe calea cea buna ? Te mobilizezi, motivandu-te cu ce ?

Rezolvarile se vad asa in departare, ca niste puncte mici, pe care ai tendinta sa le stergi cu degetul. Ai impresia ca sunt niste puncte de mizerie ce ti s-a asezat pe ecran si nu vezi clar din cauza lor.

Scepticismul sta la baza fiecarui pas. Ai uitat cum este sa ai incredere, iar ceea ce se intampla nu iti da niciun semn de ajutor. Si, pe langa astea, te-ai  saturat sa te joci mereu “ruleta ruseasca” cu tine insuti.

Veneam zilele trecute de la Craiova spre Bucuresti. Urasc trenurile CFR-ului, cu vagoanele lor carpite, cu acele culori mohorate, cu frigul sau caldura excesive, cu inghesuiala a tuturor calatorilor intr-un singur vagon, iar restul vagoanelor sunt libere. In schimb, imi plac trenurile acelea cu etaj sau suprapuse, cum vrei sa le spui, pentru ca locurile se ocupa  jos, iar sus este liber, poti sa te asezi unde iti place si cum iti place si sint cate doua locuri unul langa altul si fata in fata, asa ca poti sta pe cele doua locuri, iar pe cele din fata iti pui bagajele sau picioarele. Astea sunt minunate, dar numai din punctul asta de vedere, normal. Dar, bineinteles, de data aceasta nu am mai fost atat de norocosi, caci, pentru cativa bani economisiti, am avut locurile intr-un spatiu destinat calatoriilor de mini-grup, asa ca am stat cam la gramada, fiind si foarte aglomerat. Singurul avantaj a fost acela ca erau majoritatea tineri, studenti si nu riscai sa vrei sa porti vreo masca sau sa incerci sa nu respiri 3 ore. Insa ceea ce am observat eu in tot acest balamuc, a fost altceva, si anume: suntem dependenti de telefoane, laptopuri, mini-playere, iphone, etc. Unii urmareau un film pe laptop si nu aflasera, inca, faptul ca s-au inventat castile si pentru asa ceva; doi pusti, un el si o ea, au facut cu schimbul vizionarea unor episoade pe un mini-player, apoi pe un iphone, pe care se jucau; altii cu castile infipte pana in adancul urechilor ascultau muzica; se vorbea la telefon din 5 in 5 minute, se primeau mesaje la secunda; o singura tipa de langa noi avea o carte in brate si se afundase in povestea ei, dar pe la jumatatea drumului s-a plictisit si a inceput o conversatie pe un iphone (am pierdut-o si pe ea); apoi mai aparuse un tip care avea niste cursuri subliniate iar si iar, cu albastru si rosu, care a citit un timp, dar apoi a vorbit la telefon si in cele din urma a ajuns sa asculte muzica; o alta tipa de langa noi, parea mai linistita, se uita pierdut pe fereastra, dar visarea i-a fost intrerupta de cateva apeluri primite.

Noi, paream a fi singuri intr-o lume nebuna: ne priveam, ne zambeam, vorbeam, glumeam, ne pupam, ne tachinam, ne imparteam mancarea, apa plata, el fugea sa mai savureze cateva fumuri de tigara, in garile in care trenul stationa mai mult de 5 minute si cam atat. Nu am sa mint, am incercat si noi faza cu jocurile pe telefon, dar, din pacate, acele jocuri sunt nu pentru relaxare, ci din contra, pentru intaratarea nervilor, asa ca le-am abandonat rapid.

Am observat ca pierdem timp util. Uitam sa mai comunicam. Uitam sa traim. Uitam ce inseamna sa stai pur si simplu si sa te privesti in ochi cu persoana de langa tine, iar asta sa insemne enorm. Uitam cum e sa ne pierdem in povestile adunate intr-o carte. Uitam cum e sa mergi pe jos, sa simti ca iti amortesc picioarele de frig, dar si cum te incalzesti punandu-ti sangele in circulatie. Uitam cum e sa ai o discutie pe teme diferite si fara legatura cu lumea virtuala care ne acapareaza tot mai mult. Uitam sa calatorim si singurele imagini pe care mintea ar trebui sa le scaneze, sa fie cele pe care le vezi cand privesti pe geam.

Mi-e dor de perioada in care toate aceste aparate mancatoare de viata nu existau !

Il cunosti. Trebuie sa il cunosti, doar l-ai facut de atatea ori, incat si daca ai vrea sa il uiti, nu ai putea. Se intinde totusi in fata ta si nu stii niciodata la ce anume sa te astepti. Poti avea surprize de fiecare data si niciodata aceleasi. Te-ai saturat de el ? Impropriu. N-ai putea sa te saturi de ceva atat de familiar tie, il adopti aproape fara sa te gandesti la ceva anume. Ti se poate intampla uneori sa te uiti la el cu alti ochi, si sa nu iti vina a crede ca e cel pe care il stii, dar el nu s-a schimbat cu nimic, ci doar tu. Te poate surprinde placut, dar in acelasi timp, te poate pune pe ganduri. Este acoperit deseori de anotimpurile raslete si isi schimba infatisarea fantastic de mult. Starile lui se pot schimba de la un anotimp la altul sau chiar de la o zi la alta: poate straluci, poate plange, poate fi mohorat, poate fi caldut si primitor, poate inflori si poate canta, poate fi nesuferit de rece. Orice stare ar avea, nu ai putea fi atat de indiferent…

Crezi ca stii cine este ? Crezi ca ai idee ?

Si e ciudat, cum totusi, parca, raman pe loc in realitate
Dar fiecare vis al meu ma poarta’n locurile toate…
Ma ratacesc pe drumuri drepte si nu’nteleg lucruri banale,
Dar, complicat, necunoscutul l’ador cand imi apare’n cale…
Ma’nchid in tine, ma acoperi si ma ascund de lumea toata
Dar fug rupand si las in urma singuratatea, totodata…

..nu-ţi doresc nimic. În schimb îmi doresc să ai vise frumoase şi acele vise să se împlinească.
Să ai parte de persoanele dragi alături, de multă iubire, căldură, linişte, sănătate şi să duci la bun sfârşit tot ce ţi-ai propus. Mult success pe plan profesional, personal si familial.

Şi..cel mai mult îmi doresc ca tu să ştii că cu fiecare clipă care trece, eu te iubesc mai mult!
LA MULŢI ANI, iubita mea!

Poza  incadrata de o rama argintie, simpla; hanoracul ce ma cuprinde cand vremea isi arata coltii; ultimul tricou imbracat  ce mai poarta inca mireasma proaspata; ultima tigara lasata in scrumiera, ce isi pastreaza locul pana la urmatoarea; parfumul care accentueaza starea; biletele de tren colectionate la intamplare, dar fiecare cu povestea lui; delfinul asta gras, ce sta cuminte pe marginea patului; absenta indelungata…

Pana la urmatoarea intalnire, vom fi iar ca doi straini…