Look at your past to prepare for the future !!!

Suna banal sau nu, nici nu ma intereseaza prea tare, dar chiar o patisem rau. Indicat este sa nu incercati asta niciodata.

Eu am asa o “mare admiratie” pentru asa-zisi doctori de la noi din tara, care habar nu au de unde au plecat cu gandul de a fi doctori… si cum se practica la noi “Fa-te doctor, mama, ca sa ai ce manca”… ma scarbeste. Ideea este ca oricum au ce manca, dar abnegatia asta pentru aviditate le stinge si ultima urma de demnitate. Cert este ca nu oricine poate fi doctor, asa cum nu oricine poate fi muzician/muzicant, caci acel mic semn de lipsa a talentului, te va face sa arati penibil, iar in cazul doctorilor nu numai asta, dar risti viata unor oameni, care orbiti de un kkt de titlu, s-au aruncat in bratele stiintei tale, oferindu-ti incredere suprema. Pfff ! Mare prosti !

Mie, una, mi se pare ca menirea unui doctor TREBUIE sa fie aceea de a se dedica cu totul, in scopul de a vindeca, ci nu de a se uita la tine atent numai cand iti indrepti mana spre buzunar. Dar asta este doar parerea mea. Si nu zic ca nu, sunt si doctori buni, dar pana ajungi la cei buni, ai sanse optime de a muri de cateva ori. Cel putin.

Reteta pentru un weekend in care vrei sa privesti prin fereastra mortii ? Te iei frumos de maini si de picioare si te arunci in drum spre doctor, pentru un control mai mult rutinar. Te controleaza nenea doctor, normal ca iti gaseste chestii de tratat, ca doar nu vrei sa fi facut drumul pana la el degeaba. Iti da o reteta scrisa pe ambele parti si te trimite acasa, ca sa mai faci apoi vreo doua mii de vizite la el. Mergi ascultator la farmacie, iti iei plasa cu medicamnte si te apuci de tratament, cu gandul ca ai dat peste unul din cei 2 doctori buni. Si, asa stand lucrurile, in a treia spre a patra zi iti apare o eruptie de toata frumusetea pe fata, apoi in prima zi a weekendului (a patra zi), te pocneste durerea si nu una suportabila… nuuuuuuuuuuu, una acuta si continua, care scoate din tine toata vlaga, care nu te lasa sa stai in nicio pozitie, care il alerteaza si pe cel de langa tine, nestiind ce sa mai faca. Durerea se intinde pe toata zona abdominala, incat nici nu stii ce sa spui ca te doare, iti apare stare de greata la fiecare gand de mancare sau bautura, te simti umflat cu pompa, nu poti sa mergi, ai vrea sa dormi si sa iti treaca odata. Ceai, plus pastilute de stomac, plus o umbra de mancare. Putina liniste spre seara, a doua zi de la capat. Reteta ? Un pumn de medicamente cu prescriptie medicala. Pleci sanatos de acasa, fara nicio durere, nici macar in partea dorsala si dupa ce iei medicamente, te ia draq.

“Ei, prea sensibila esti si tu!” mi se spune. Dar nu sunt, frate. Decat ca nu-mi place sa iau medicamente  si cand iau (numai pentru dureri obisnuite), inseamna ca mai am putin si plesnesc sau nu am chef sa nu ma simt bine. Si da, sunt o mana de om si am avut ceva probleme cu stomacul, dar nu am tratat nimic si nici nu sunt bolnavicioasa.

Morala: Daca nu te duci la doctor, esti sanatos tun. Bine, poti sa mai ai probleme ca mine, pe la cap, sa fii dus cu avionul, sa-ti fluture mintea, dar aia e boala fara leac. ;)

Nerecomandat nimanui !!!

Nici nu stiu ce am patit in ultima vreme, ca nu mai am chef de stat pe mess, de scris pe blog, de facut poze, s.a.m.d. Este adevarat, ca am aflat tot felul de vesti suparatoare despre sanatatea mea, am avut un weekend greu, in care am crezut ca am sa crap (la propriu), privesc afara si vad iar “kktul asta alb” vorba unei poante care a circulat mai demult pe net, “Canada”, si imi trebuie ‘timp mult’ pentru luarea unor decizii in ‘timp scurt’ si rezolvarea problemelor. Ma mobilizez foarte greu, dar stiu ca odata ce voi incepe, am sa ma opresc doar cand voi avea ce mi-am propus, da ? Asa !! Important este ca mai am oamenii aceia 2-3, care inca mai cred in mine si asta conteaza enorm.

In ultima vreme, am cam rupt legaturile, am intrat in cochilia mea de aparare si de analizare a lucrurilor din unghiuri diferite. Sunt intr-o perioada de transformare, in care incep sa-mi studiez posibilitatile si sa-mi stabilesc prioritatile. Trebuie sa gandim mai putin si sa actionam mai mult, nu ? Oricum, nu poti sa-i faci fericiti (este mult spus) pe toti, asa ca nu mai incerca si vezi-ti de viata ta si de ceea ce te face pe tine fericit intr-o oarecare masura, caci fericirea se aduna din bucati infime. Eu asta am cam uitat … Dar, nu-i nimic. Cand cazi, te zbati sa te ridici si mergi mai departe, cu fruntea sus, cu putin egoism si cu speranta.

Nu-mi place cum scriu, nu prea sunt coerenta si nici prea multe idei nu am. Am aterizat in plan concret-realist. Pfff ! Halal avion !

Inceput…  de viata noua…

Sentimentele sunt din ce in ce mai puternice si gandurile din ce in ce mai pline de temeri, dar zilele in care te-am avut langa mine au fost nespus de frumoase prin banalitatea lor si prin simtirile ce m-au incercat, de fiecare data parca noi. Si cand ma gandesc ca vroiam sa-ti spun ca mi-e teama ca n-am sa te pot iubi niciodata, asa cum ma iubesti tu… Se pare ca m-am inselat. Poate, doar imi era teama sa ma las sa simt. Mi-era teama sa mai cred in cuvintele ce au ramas doar cuvinte in trecut, de faptele ce au ramas in stadiul de promisiuni desarte, de oamenii ce au stors tot si au mers pe drumul lor, uitand… Dar nu-i nimic ! Si teama face parte din noi, este a noastra, asa cum sunt  toate celelalte simtiri.

Gesturile simple au asa mare insemnatate, daca stii sa le vezi. Si uneori, imi e de-ajuns sa te privesc in ochi, si-mi dau seama  ca  niciun alt cuvant nu ar fi mai potrivit pentru a spune ceea ce simti. Stiu ca ma vezi asa cum sunt, cu toate defectele mele si cu toate nazurile pe care le fac, fie pe drepte, fie aiurea, si treci prin ele, filtrandu-le prin ceea ce te “tine” langa mine, aducand in prim plan doar ce e mai bun si mai frumos.

Cand pleci, ma gandesc la clipa in care am sa te vad din nou, iar cand vii, nu ma gandesc decat ca ai venit si ca as vrea sa nu mai pleci. Nu cred ca ti-am mai spus, dar sunt o egoista incurabila cand vine vorba de tine… te vreau doar pentru mine ! Si nu-mi mai pasa de ce cred altii, de ce vorbesc si de ce cred ca stiu despre noi. Dupa un an, eu stiu ca relatia s-a miscat incet, dar sigur.

Noi suntem diferiti de toti ceilalti si am invatat sa ne apreciem asa cum altii nu au stiut sa o faca, ne reprezinta lucrurile simple, ne completam prin lipsuri si cand suntem vazuti impreuna, ne poti citi pe mocile cu zambete prostovane ca suntem fericiti ca ne avem, ca suntem noi, atat de diferiti de ceilalti.

Nopti albe, somn venit in zori, ganduri si simtiri frumoase intunecate in cateva minute de scantei. Situatia se repeta la nesfarsit si ma seaca de puteri. Incerc sa aplelez la ratiune, dar oboseala acumulata si programul dat peste cap nu ma ajuta deloc-deloc. De fiecare data, cand cred ca am situatia sub control, apare ceva sa-mi demonstreze ca m-am inselat…

Incep sa urasc situatia asta dezarmanta. Ma face sa ma simt mica si neinsemnata, stearsa, goala… Si imi puneam sperantele ca-ai sa ma completezi perfect, chiar daca perfectiunea este doar un sablon inexistent si completarea mea persista in imposibilitate….

Ca sa raspund la rugamintea Contesei, dupa cam 3-4 zile am hotarat sa postez re-play-ul la leapsa. Raspunsurile sunt destul de succinte dintr-un motiv simplu: nu ma omor dupa jocurile astea. Astfel, nu am sa o dau mai departe la cineva anume. Cine este interesat si nu are altceva de facut, nu are decat sa-si umple timpul. So, let’s press Start !

Daca eram o luna, as fi fost: Mai, cand totul este dezghetat si soarele isi reintra in drepturi depline.

Daca eram o zi a saptamânii, as fi fost: Sambata… libertate si liniste.

Daca eram o parte a zilei, as fi fost: Amurgul… ultimele linii ale apusului sunt acoperite de umbra noptii.

Daca eram un animal marin, as fi fost: Meduza – transparenta si totusi imprevizibila.

Daca eram o directie, as fi fost: Hm ?!?! Inainte sau inapoi…  In sus… cutezator !!!

Daca eram o virtute, as fi fost: Adevarul… fie ce-ar fi !

Daca eram o personalitate istorica, as fi fost: Ioana D’Arc

Daca eram o planeta, as fi fost: Soarele – prea tulburator pentru a fi dominat, dar fara de care nu exista viata.

Daca eram un lichid, as fi fost: Apa de munte – clara, rece, pura.

Daca eram o piatra, as fi fost: Stanca de munte, de neclintit.

Daca eram o pasare, as fi fost: Vulturul cu prezenta lui impunatoare si extrem de ager.

Daca eram o planta, as fi fost: Regina noptii, frumos parfumata si proaspata, ce da noptilor de vara un plus de farmec.

Daca eram un tip de vreme, as fi fost: Vremea linistita si calduta ce urmeaza dupa furtuna.

Daca eram un instrument muzical, as fi fost: Harpa melodioasa.

Daca eram o emotie, as fi fost: Emotia persoanelor indragostite.

Daca eram un sunet, as fi fost: Sunetul stropilor de ploaie.

Daca eram un element, as fi fost: Apa… cel mai puternic element ce nu poate fi doborat de celelalte.

Daca eram un cântec, as fi fost: Ciripitul pasarilor in diminetile insorite de primavara.

Daca eram un film, as fi fost: “The Notebook”… presarat de dragostea nemarginita si fara sfarsit.

Daca eram un serial, as fi fost: “Weeds”… amuzant, imprevizibil, nebunatic.

Daca eram o carte, as fi fost: “Poezii”-le lui Mihai Eminescu…romantice, pline de adevar si fantasmagorice, totodata.

Daca eram un personaj de fictiune, as fi fost: Nu as fi fost !

Daca eram un fel de mancare, as fi fost: Salata…usoara, diversificata si sanatoasa.

Daca eram un gust, as fi fost: Simplu… dulce.

Daca eram o aroma, as fi fost: Aroma de nuca de cocos.

Daca eram o culoare, as fi fost: Albastrul cerului de vara, “albastrul” marilor si oceanelor.

Daca eram un material, as fi fost : Matase… usoara, diafana.

Daca eram un cuvânt, as fi fost : Minunat…

Daca eram o parte a corpului, as fi fost : Degetele mainilor.

Daca eram o expresie a fetei, as fi fost : Un zambet cald…

Daca eram o materie de scoala, as fi fost : Literatura universala

Daca eram un personaj din desene animate, as fi fost: —

Daca eram o forma, as fi fost: Triunghi, acelasi, indiferent de partea pe care il intorci.

Daca eram un numar, as fi fost : Lucky number SEVEN !

Daca eram o masina, as fi fost : Mini Cooper, micuta, dar cu stil, deosebita.

Daca eram o haina, as fi fost: Camasa barbateasca de matase.

Nu-mi place sa fiu o persoana normala, dar sfarsesc de multe ori prin a atinge banalul. Pun pret pe o multime de chestii, pe care altii nici nu le-ar lua in seama.  Ma pun la multe teste ce multi nu le-ar intelege, imi analizez reactiile si incerc sa inteleg de ce am raspuns/facut asa. Cand nu ajung la stadiul pe care mi-l propun ulterior, sunt dispusa sa renunt la tot, pentru ca nu vad rostul in a continua sa fac un lucru care nu-mi poate aduce o realizare, o multumire. Nu-mi place sa ma bag pe gatul oamenilor. Ca atare, daca nu sunt placuta sau acceptata simt imediat si  nu-mi place sa ma injosesc pupand in cur, doar  ca sa imi ating scopul. Aici, se poate detalia mai mult si sunt sigura ca sunt destui care nu sunt de acord cu metoda mea si probabil ca pierd mult prin felul meu de a fi, dar daca nu am avut parte de anumite “realizari” inseamna ca nu le meritam sau … ele pe mine. Ma simt bine cand am impact asupra anumitor persoanelor si cand imi recunosc “amprentele” la cei peste care am trecut cu marca timbrului tiparit de mine.

Sa fii normal este prea banal, sa fii anormal este aberant, iar sa fii diferit (nu ma refer la a fi exhibitionist) esti considerat inadaptat si deseori aratat cu degetul.

In asemenea momente nimic nu ma face sa ies din cochilia mea. Vant si ploaie si friiiig… pur si simplu nu reusesc sa ma mobilizez. In general, toamna ma pierdeam in melancolii, acum sunt precum o statuie ce isi schimba pozitia din cand in cand, foarte-foarte putin. Ideile imi sunt blocate undeva in creierasul asta mic si nu vor sa se metamorfozeze in nimic.

Toamna era sufletul meu, perioada in care ma simteam cel mai in largul meu, pe cand acum… acum nu face altceva decat sa ma tina pe loc si sa ma gandesc ca nu s-a intamplat nimic, in ultima vreme, de cand am venit acasa. Si totusi ! Totusi micile modificari cu care am jonglat nu sunt de neglijat. Am avut persoanele, pe care mi le-am dorit langa mine, dar parca nu a mai fost ca altadata. Si… mi se pare ca nu mi se mai potriveste sa fac diverse gesturi. Sunt din nou intr-o perioada ciudata de tranzitie si de batalii cu ganduri inexistente. Mi se pare ca totul se misca cu viteza melcului impiedicat.

Din fumul de tigara nu se mai impletesc fire de poveste…

Aveam in mana mea un manunchi de sentimente pure si inima neacrita de aroma infrangerii. Inca nu cunoscusem capitularea in fata singurei ce imi parea ca nu pune nicio conditie, ca nu are nicio limita si tot ceea ce poate creea este doar minunatie si candoare. Aveam un suflet nevinovat si nu cautam nimic mai mult. Visam cu ochii inchisi la ochi deschisi. Ma ghidam dupa sagetile ce duceau la drumurile interzise. Uitasem sa fiu un om mare, nu mai aspiram la “dorinta de a fi matur”, ci ma complaceam in  anii trecuti ai copilariei. Noaptea imi devenise zi, iar eu ma aruncam in bratele vinovatiei fara sa imi pese prea mult. Credeam in completarea fiintei … Traiam intr-o lume feerica, in care nu conta decat clipa … CLIPA !!! Am luptat si am sacrificat ca un brav soldat, dar acum …

Pentru ca sunt asa de linistite. Pentru ca nu te vede nimeni, dar tu poti vedea pe oricine, caci tu nu dormi. Pentru ca noaptea te incarci pentru urmatoarea zi, chiar daca incarcarea aceasta nu are nici cea mai mica legatura cu somnul. Pentru ca iti poti ascunde asa de bine mimica fetei si gandurile, dar trupul tau “rosteste” cele mai sublime cuvinte. Pentru ca drumul spre nicaieri este intens luminat. Pentru ca felinarele sunt extrem de obraznice. Pentru ca, in noapte, nu se aude decat zgomotul motoarelor de masini, ce disturba linistea de mormant si lumineaza subtil si trecator cu farurile lor galbui. Pentru ca nu  este aglomeratia si agitatia nesfarsita a zilelor. Pentru ca … nu este nevoie de cuvinte. Pentru ca nu te deranjeaza nici macar fumul de la tigara savurata incet, caci se grabeste spre fereastra deschisa. Pentru ca este racoare si aerul pare mai curat. Pentru ca orice parfum il simti mai puternic. Pentru ca nu iti cere nimeni explicatii si, ca atare, nu esti obligat sa dai. Pentru ca simti golurile din tine mult mai accentuate (si vei vrea sa le umpli treptat-treptat). Pentru ca tot ceea ce traiesti in momentele acelea este numai al tau. Pentru ca nu te poate afla nimeni.

Pentru ca … inca mai tresar cand zgomotul masinii imi loveste timpanul si scobeste in mine …