Look at your past to prepare for the future !!!

Nu foarte demult, ma regaseam in niste versuri atat de bine.

Candva credeam ca am gasit ceea ce nici nu cautasem.

Candva o melodie rupea tot in mine

Candva, cineva imi spunea “Nu te-am uitat!” si apasa un oarecare “PLAY” …

Si asa … candva s-a terminat totul !

“There’s always something in the way

There’s always something getting through

But it’s not me

It’s you.

Sometimes ignorance rings true

Hope is not in what I know

It’s not in me

It’s in you.

It’s all I know …

I find peace when I’m confused

I find hope when I’m let down

Not in me

In you.

I hope to lose myself for good

I hope to find it in the end

But not in me

In you ! “

[Switchfoot - You]

(Candva-ul acela e mai vechi de 1 an ! Am sa privesc mereu trecutul si am sa scriu despre el, pana nu o sa mai am ce spune, pana am sa spun tot ce ma roade, pana cand o sa se topeasca printre aceste randuri idioate, pe care nimeni nu le simte si nu le intelege, asa ca mine. Nici nu e nevoie! Inteleg eu!)

Maine este 1 Decembrie !
Pentru mine va fi o zi ca oricare alta, o zi de munca plictisitoare, fara sa simt vreo bucurie cum ca vin sarbatorile. Nici nu trebuie ! Nu simt decat frigul asta blestemat, care ingheata tot. Nu simt decat stropii de ploaie, ce se lovesc brutal de fata mea, fiind purtati de vant, stropi de ploaie ce se vor a fi fulgi de zapada. Multe sunt pe dos aici, inclusiv eu. Am avut o zi plina de divese intamplari, dar am reusit sa le fac fata la cele mai grele si sa ridic cu un ton mai sus atmosfera.
O zi ciudata … care se vroia a fi aiurea, dar pe care nu am lasat-o sa ma apese. Am mers mai departe, spre ceea ce stiam eu. Cred ca asa ar trebui sa fiu intotdeauna.
Am nevoie de o vacanta, de o pauza asa cum n-am avut pana acum. Si ar fi de preferat sa nu fie limitata, ci sa am posibilitatea sa o lungesc cat vreau eu, sa nu zic … maine “trebuie” sa merg la lucru. As vrea sa merg undeva, unde … pana acum nu prea mi-am dorit sa merg … Mi-ar placea sa vad marea iarna ! Sunt curioasa cum este pentru ca nu am vazut-o niciodata si as vrea sa ii aud valurile izbind, zdrobind gheata noptilor de iarna. Dar nu aici as vrea vacanta mea, ci la munte. Ciudat ! Pentru ca muntele imi place tot vara, dar mi-a trecut mie prin cap, ca as putea face asta si sa ma simt bine, chiar.
Inchipuiti-va ! O cabana de lemn, cald si mireasma de brad in cabana, frig si aer proaspat afara; zapada multa si alba, cat vezi cu ochii; fara televizor, laptop, telefoane mobile. Liniste si alb !
Maine este 1 Decembrie ! Nu urasc sarbatorile, dar nu le mai simt ca altadata si nici anul acesta nu am vreo sansa sa le simt, dar nici nu trebuie. Sunt doar niste zile cu importanta pe care le-o da fiecare dintre noi. Eu am decis sa nu le dau prea multa importanta!
Nici nu stiu unii cat de norocosi sunt, ca au acel ceva la care se intorc mereu …

Schimbari ! Schimbari minore, majore, de toate formele si culorile. Schimbari de suflet, schimbari de comportament, schimbari de ganduri, schimbari de vreme, de mobila, de blog, de randuri, de lume, de locuri, de suflet ?
Am obosit ! Am obosit atat de tare ca nu mai vreau nimic, nu mai vreau sa lupt eu, nu mai vreau sa fac eu sacrificii, compromisuri, alegeri. Sa le faca altii pt ei. Eu nu vreau decat sa fac ceva pentru mine si numai pentru mine. Egoismul la putere ! Sa vedem si cat de mult ma tine ?!
Cred ca e timpul acestei schimbari pe care am tot amanat-o ! De ce ? Uhm … Pentru mine, mai mereu, cei care au avut prioritate au fost ceilalti. Dar eu ? Unde am fost eu ? Lasata undeva in urma nu numai de mine, dar si de ceilalti ! Si de aici toata nemultumirea si neintelegerea …
Pentru ca oamenii mereu te dezamagesc, chiar daca nu vor, tot o fac … si eu pot sa ma dezamagesc si chiar am facut-o, dar cu mine pot sa traiesc, pentru ca stiu ca pot mai mult si asteptarile de la mine le pot avea, pentru ca sunt ale mele pentru mine … De la ceilalti ? ce astepti ? Nu stiu ce … dar stiu ce nu trebuie ! Nu trebuie sa astepti nimic.
Nu cere mai mult decat ti se da si nu te astepta sa ti se dea nimic. Dezamagirea tot vine !
“Nu esti singura!” Aud atat de des si totusi nu simt asta, nu mai simt nimic. De ce ? Deja am devenit imuna ? Imuna la ce ? La toti ceilalti ? Poate ! …
Entuziasmul creeaza iluzii. Iluziile creeaza deziluzii !

Pe marginea aceleiasi prapastii ! Te intrebi daca sa faci un pas inainte si sa cazi in gol sau sa-l faci inapoi si sa te lovesti de real. Incatusat in acele lanturi ce ti se pareau ca nu o sa se toceasca niciodata, iti dai seama ca timpul roade tot. Esti in aceeasi dilema in care ai fost si anul trecut si celalalt si poate dintotdeauna, dar nu i-ai dat prea multa importanta, poate cu gandul ca va disparea. Timpul trece pe langa tine si tu esti tot acolo, pe marginea aceleiasi prapastii.
Sa cad in gol ?
Sa ma lovesc ?

Aveam un ghem de ata colorat. Ma intrebam de ceva vreme ce sa fac cu el sau ce sa fac din el si pana la urma m-am gandit ca am sa stiu atunci cand va veni vremea lui. Asa a fost, spre uimirea mea. Am inceput sa urmaresc acel fir de ata colorat si incet-incet cladeam ceva. Era nemaipomenit sa vezi cum un simplu fir prinde forma si se aduna, dand nastere unui suras cald de primavara, unei seri cu o ploaie usoara, unei zile in care frunzele incepeau sa se trezeasca somnoroase si sa-si intinda trupurile plapande. Soarele isi arunca fericit firele de aur, printre tesatura aceea, ce lua forma in fiecare clipa, cand adaugam inca un rand si inca un rand …
Pana cand, intr-o zi nefasta, s-a intamplat nenorocirea: am incurcat firul de ata. Atat de mult am incercat sa il dezleg, sa il fac din nou sa mearga drept, asa cum ii era traiectoria, iar apoi impletit cu acelasi fir, dar nu am reusit. N-am putut singura ! Nu m-a ajutat nimeni si singura nu am putut face nimic ! Si am incercat… sincer, chiar am incercat … pana cand firul s-a rupt. Si, cine nu stie ca firul odata rupt nu mai poate fi ca la inceput ?! Hai, sa fim seriosi !!!
Am ramas cu claditul in aer, cu firul rupt si pierdut pe undeva prin tesatura, dar … ghemul meu ? Acela colorat … unde este ? Oare unde l-am pierdut ?
Daca il gaseste cineva, va rog, sa mi-l aduceti ! Am nevoie de el, atata nevoie !
Ghemul colorat …

Isi aseza capul usor pe perna, ce purta forma capului ei si se gandea daca ziua de maine are sa-i mai aduca ceva, pentru care el ar avea curajul sa mearga mai departe. Avea inca pe maini si corp amprenta pafrumului ei, acel parfum care ii ajunsese in cele mai ascunse unghere. Statea cu ochii inchisi, dar somnul era departe. Ar fi vrut sa plece, sa se urce in masina si sa goneasca precum un nebun pe strazi, dar ii era teama sa nu se rataceasca de umbra ei …

Ceaiul te poate droga ? Si daca nu … ce daca ? Pe mine ma linisteste. Si ce ma mai linisteste ? Muzica. Si ce ? Caldura. Si … ceva dulce. Asta aparent, pentru ca de fapt nimic nu poate sa ma linisteasca pe interior. Dar asta este o alta poveste !
Povestea de azi, e o poveste fara nume, fara inceput, fara sfarsit. E aceea poveste cunoscuta de toti, dar pe care nimeni nu are curaj sa o trateze. Un subiect interzis, un subiect tratat cu “pozitivisme” de scurta durata. Uhm … mda ! Ce ziceam ? Ca sunt bulversata. Si razvratita pe aceasta poveste.
De ce nu a gasit nimeni nicio solutie ?
De ce trebuie sa ne chinuim asa la nesfarsit si sa ne pierdem unul cate unul, unul de altul? Ne indepartam pe zi ce trece, pentru ca solutia intarzie sa apara si ce facem ? Ne amagim cu acele “ceaiuri” …
Ceaiul asta s-a racit si are asa un gust amar. Nu-mi mai place. Ce sa fac oare ? Sa ma duc sa debordez sau sa imi mai fac un alt ceai, care e bun cat e cald ? Dar cum rezolvarea nu are niciun gand sa fie gasita si se ascunde mai adanc in aceea locatie nestiuta … ce pot sa fac ?
Planuri ? Sa va faceti voi, mah !

Am frigul in oase, noaptea in privire, sufletul incatusat …
Gandul pierdut printre filele subtiate de vreme …
O melodie care trezeste amintiri. As vrea sa o pot opri, dar ceva in mine imi spune sa o las, ca asta face parte din vindecarea dorita …
Pe fata imi sta schitat un zambet vechi, atat de vechi ca pare a fi acolo dintotdeauna … De fapt e masca protectoare. E aceea parte care loveste direct si iti schimba imaginea/viziunea …
Acum … nu mai aud cuvintele, niciun cuvant … au ramas doar gesturile, acele gesturi traite si retraite, gesturile trecutului care nu se mai poate intoarce.
Trecutul inca mai persista, inca mai apasa umerii incercati de vreme si de ani. Toata lumea spune “uita!” “nu te mai gandi!” “mergi mai departe!”, iar eu … Cred totusi ca nu e inutila chestia asta cu trecutul. Plus ca, nu ai cum sa nu te gandesti, ca … pur si simplu, fara sa vrei, iti apar in minte acele secvente …
Noi suntem in prezent si tot noi am fost si in trecut. Noi am trait, simtit, privit spre viitorul devenit prezent.