Look at your past to prepare for the future !!!

“Suntem asa de aroganti ! Ne este atat de teama sa nu imbatranim, incat facem orice pentru a evita asta. Nu ne dam seama ca este un privilegiu sa imbatranesti alaturi de cineva. Cineva … care nu te impinge la crima (sau la sinucidere, as adauga eu). Cineva care nu te umileste !”
Este un fragment memorabil, pe care multi il recunosc, daca au vazut “P.S. I love you” si care, pe mine ma urmareste de ceva timp.

Ma simt trecuta si stearsa. Mi se pare ca ar fi trebuit sa fac mai multe pana acum si nu am facut nimic, asa cum nu fac nici acum. Sunt o persoana ciudata, cu o fire ciudata, care nu reuseste sa se mobilizeze decat daca are pentru cine, altfel … ramane incremenita in stadiul de … Degeaba incerc sa ma amagesc aiurea, nu mai merge, nu mai merge nimic.
As pocni pe cineva acum. Am voie ? Dar, cred ca mai bine, m-as pocni pe mine !

Incepem serile cu sperante si noi vise pentru viitor si nu realizam ca, de fapt, tot ceea ce conteaza este momentul, in care suntem chiar acum, in fractiunea asta de secunda, in care eu incerc sa imi transpun gandurile intr-o gramada de alte ganduri, ce nu sunt ale mele.
Vreau, nu vreau, pot, nu pot … Incertitudinile te opresc, iti pun piedici sau iti deschid ochii. Mereu, mereu sunt cel putin doua variante, iar eu le stiu, chiar daca nu las sa sa vada asta sau nu spun clar nimic.
Mi-ar placea sa nu ajung sa fiu plictisitoare niciodata. Poate de aici mi se si trage alternanta asta de stari … numai ca tendinta mea de perfectionare ma aduce pe un drum abisal.
Ma simt ca intr-o colivie si chiar daca este de “aur”, tot colivie este. Ma plafonez …
Veti sari iar la gatul meu, sa-mi spuneti ca asta depinde doar de mine. Da, teoretic aveti dreptate. Teoretic stiu si eu toate variantele pe care trebuie sa le urmez sau la care sa ma gandesc.
Am dat si eu sfaturi pana acum, sfaturi grele pentru prieteni, gandite la rece si motivate si sustinute de tot ceea ce credeam si invatasem pana atunci, au trecut ca vantul … Si nu din cauza ca nu ar fi fost bune sau ca erau prea bune, ci doar pentru simplul fapt ca niciodata nu le urmam, pentru ca nu credem in ele. Avem nevoie decat sa vorbim, sa ne descarcam in cuvinte tipate sau spuse printre lacrimi, sau soptite ca tainele unor povesti ale copilariei. Avem nevoie sa fim ascultati. Nu avem nevoie de sfaturi, nici macar atunci cand le cerem … avem nevoie doar de confirmari, pentru ca decizia e luata in mintea noastra deja, in subconstient, dar nu suntem convinsi de faptul ca este acolo.
Practica ucide teoria !

Revin, cu un fel de replica la postul “Indoiala sinelui” si totusi pe o linie adiacenta.
Plecand de la piesa, pe care e imposibil sa nu o stie tot poporul si care spune “[...] Cause you had a bad day [...]“, eu vrea sa am o zi proasta ! Probabil ca suna destul de neobisnuit si poate chiar demential, dar eu chiar vrea sa am o zi proasta si sa ma bucur de ea … Semnele de intrebare, adunate multe la un loc, pocnesc precum baloanele si se raspandesc in jurul meu. ‘Mai, tu chiar te-ai tampit ?’ Heh ! Acum sa explic putin …
Dimineata as vrea sa fiu trezita din somn de un telefon idiot si dupa ce as raspunde flegmatic si m-as enerva putin, sa pot da cu telefonul de pamant, facandu-se bucatele-bucatele. Sa ma trezesc, pana la urma, morocanoasa si sa pot sta incruntata daca vreau, sa ma rastesc daca vreau, sa trantesc usile daca asa am eu chef, sa sparg pahare, farfurii, orice imi iese in cale. As vrea sa pot injura, sa pot rupe foile din carti, pe care le-am citit si din cele care asteapta prafuite sa le rasfoiesc, sa rup paginile unor caiete de insemnari, sa decupez pozele, crezand ca pot decupa amintirile din suflet, sa tai hainele si sa pasesc ‘goala’ prin lume, sa pot plange … urland, sa imi pot smulge parul din cap, sa lovesc cu pumnii si picioarele peretii si usile dulapurilor, sa scriu pe pereti cu carbune negru pentru desen, sa desfiintez tot ce este electric in jurul meu si sa las lumanarile sa arda pana la ultima ’suflare’ … sa stau mereu cu fruntea sus, cu ochii in ochii celui cu care vorbesc si trasaturile fetei mele sa exprime exact ceea ce simt eu, sa nu fiu nevoita sa zambesc, sa nu fiu amabila si intelegatoare, sa nu mangai ranile facute de altii, sa nu vad binele din spatele fiecarui rau, sa nu imi tin bratele deschise si sa primesc sufletul lor, ca si cum ar fi al meu … sa judec pe toata lumea, care-mi iese in cale, sa tai si sa spanzur, sa lovesc si sa imi pun scutul acela de indiferenta pentru tot si toti, sa ma complac in nepasarea suprema cand e vorba de oamenii care imi incalca lumea si apoi pleaca… lasand in urma darele lor de cutite si de forme scrijelite …
Sa ma lupt cu ei, ci nu cu mine !
Sa ma las in voia sortii, dar cu echilibru in bataia vantului, sa privesc cu scepticism orice drum pe care nu vreau sa il aleg, sa imi masor pasii, dar sa nu ma gandesc la repercusiuni, sa ma bat cu morile de vant si sa castig, sa nu ma bucur ca a venit noaptea si s-a mai terminat inca o zi de …
Sa pot ura cu adevarat si ura mea sa raneasca adanc !

Am ideea de ceva timp, dar cum mereu eu duc lupte solide cu el (timpul), am reusit abia azi sa o pun in aplicare. Nu cred ca este o idee originala, dar nu asta conteaza. Cu aceasta ocazie, am posibilitatea sa tin cele doua categorii creative separate.
A nu se intelege gresit, fotografia este o provocare pentru mine. Nu sunt profesionista, nu am aparat profesionist, dar am vointa si pasiune.
Cine este interesat si cine vrea sa priveasca viata prin “obiectivul” meu sunt bineveniti sa viziteze blogul Images behind my eyes !

Pasesc usor pe scandurile subrede ale vietii, dar merg inainte, impulsionata fiind de umbrele ce isi mai revarsa, din cand in cand, dorinta de a tatona asupra-mi. Si sunt cea care am fost, aceeasi cu cea care vreau sa fiu, dar ceva tot imi tine piept si ma loveste subtil peste exuberanta ce ma cuprinde uneori.
Am invatat sa imi inabus trairile… sa zambesc cand ma doare; sa plang cand ma bucur (a trecut atata timp); sa tac cand as vrea sa urlu; sa vorbesc cand li se pare celorlalti ca trebuie sa nu tac; sa inghit in sec si sa-mi plec capul, sa-mi adun partile slabite ale corpului si sa le fortez sa lucreze normal, uman; sa lovesc inauntrul meu, cand ma doare; sa calc stramb pentru nu a fi mereu perfecta si totodata, pentru a echilibra sinele; sa …
Sunt aceeasi, dar totusi nu seman deloc cu mine.
Oare asta iti face viata ? Asta iti fac oamenii ? Te invata sa te uiti si sa te transformi ?

Da, poate ca era destul de previzibil, faptul ca am sa revin pe aceasta data.
Chiar, stiti ce zi este astazi ? Sunt sigura ca si cei care nu stiau, au aflat pana acum. Ziua “Mihai Eminescu” !
Chiar nu puteam sa trec pe langa ziua aceasta, asa … pur si simplu, pentru ca nici el nu a trecut pur si simplu pe langa mine, ci din contra, m-a inspirat si mi-a marcat anumiti ani …
Au fost multe zile, cand pierdeam ore in sir cu cele doua volume de “Poezii – Mihai Eminescu” si invatam versurile lui, nu pentru ca eram obligata, ci pentru ca ma “atingeau”, ma alinau. Gaseam in acele randuri multe trairi carora nu le puteam da forma prin cuvinte. M-au ajutat foarte mult sa cunosc, sa invat, sa simt …

Gramezi, gramezi de picaturi zdrobite – pe asfaltul rece s-ar transforma in gheata, daca n-ar exista aceea caldura simpla si pura – se transforma in abur si se ridica spre cer.
Cine se mai ridica sper cer ?
Sufletele ce se transforma in ingeri ?
Visele care nu isi gasesc implinirea si se transforma in iluzii ce isi iau zborul, pierzandu-se in neant ?
Firele incepute, de povesti si neincheiate din cauza nesigurantei si a gandurilor tematoare, din cauza frigului si a singuratatii apasatoare ?
Ganduri firave de minti timide, ce nu au avut puterea sa apara in forma indrazneata a cuvintelor ?
Tic-tac-ul ceasului de pe pervaz devine din ce in ce mai “intepator”… El este vinovat pentru toate acestea si nu vrea sa se opreasca, merge inainte si tot inainte, fortand tot sa se indrepte spre varful sagetii …

Evitand perioada evidenta a sarbatorilor si a tuturor urarilor de bine, de mai bine, de … toate cele, revin pe blog cu aceleasi ganduri inghetate si nervi in floare. Hehe ! Glumesc sau … nu !
Am avut o serie de incercari esuate de posturi care si-au avut sfarsitul, pana la urma, la categoria “draft”, apoi la … ‘nebanuitul’ “delete”. Da ! Se pare ca inspiratia mea sau cheful de a scrie ceva sunt inca in vacanta aceea, neavuta decat pe jumatate. Daaaar, cum nu putem sa le avem pe toate, ma bucur enorm ca am avut parte si de jumatate de vacanta … Hm ! Pana la urma, noi cautam o jumatate, nu ? Si cand ni se ofera jumatati, strambam din nas. Fiinte ciudate mai suntem, noi, oamenii in general.
Sunt aceeasi, aceeasi cu cea de anul trecut si cu cea pe care ai cunoscut-o tu si tu, si cei care au mai fost in preajma mea. Numai ca in anul asta sunt cu doi oameni mai bogata, oameni pe care mi-i doresc a-mi fi prieteni de suflet, asa cum imi sunt cei ce “m-au castigat” demult ca prieten.
In anul acesta (desi am zis ca nu am sa vorbesc de el) nu astept nimic, nu imi doresc nimic, ci vreau sa fac ceva, sa fac ceva real pentru mine, dar si pentru altii si … as mai vrea ceva : sa ma trezesc la viata !